Uitare...

Motto:,,Vom pluti
prin obsesii marine concrescuti in sarutul
de minta si nu ne vom intoarce, pana
la asfintitul drumului, cand va fi
prea tarziu''...

Cu mana verde
incerc sa despart
maine de ieri
si ieri de azi....
cu cea albastra...
incerc sa iti acopar sufletul...
sa uit si caldura..
si blestemul buzelor tale...
sa iert minciuna ochilor..
si surasul bratelor...
... sa urc mereu....
fara ca lantul tradarii
sa imi intoarca iar privirea
catre tine...
si iadul amintirilor sa nu
ma intunece
in paradisul uitarii..
sa nu ma alunge in cerul inaltului.

...Am baut din elixirul mortii...
si m-am mintuit...de tine...

de Ioana Florentina Daniela

Glasul tău...

Muzica cea mai frumoasă,
este glasul tău.
Zâmbetul tău,
îmi înseninează sufletul.
Norii fug din,
calea zâmbetului tău
trandafiriu,
şi soarele se bucură,
zărindu-l.

de Mihai Leonte

BZN - Che Sarà (1992)

Am slujit in viata la mai multi stapani si din fiece clipa mi-am facut chip cioplit. De-ar sti lucrurile stinse cat le-am iubit,ar capata un suflet numai sa ma planga!Nimic din ale lumii n-am defaimat prin nepasare.Si astfel,am lunecat infrigurat si trudnic pe nimicul ei...

Emil Cioran

TUDOR GHEORGHE - Lumina lina

Lumina lina...

Lumină lină lini lumini
Răsar din codrii mari de crini
Lumină lină cuib de ceară
Scorburi cu miere milenară

De dincolo de luni venind
Si niciodată poposind
Un răsărit ce nu se mai termină
Lină lumină din lumină lină

Cine te-aşteaptă te iubeşte
Iubindu-te nădăjduieşte
Căci într-o zi lumină lină
Vei răsări la noi deplină
Cine primeşte să te creadă
Trei oameni vor veni sa-l vadă

Lumină lină lini lumini
Răsari din codrii mari de crini
I-atâta noapte şi uitare
Si lumile au perit în zare
Au mai rămas din vechea lor
Luminile luminilor

Lumină lină lini lumini
Instrăinându-i pe străini
Lumină lină,nuntă leac
Tămăduind veac după veac
Cel întristat şi sarăcit
Cel plâns şi cel nedreptătit
Si pelerinul însetat
In vatra ta au înnoptat
Lumină lină leac divin
Incununându-l pe străin
Deasupra stinsului pământ
Lumină lină Logos sfânt.

de Ioan Alexandru

O lebada as fi...

dacă aş fi pasăre,
aş vrea să fiu lebădă.
lebăda cunoaşte deopotrivă
plutirea şi zborul ...
deşi, cu glas fără de cântec,
ea spune celor ce-o privesc
despre blândeţe,
despre frumuseţe,
dar mai ales despre plutire.
când priveşti o lebădă
îţi tace inima,
iar ochii-ţi strălucesc
de-atâta alb şi aripi.
acolo, sus, e ca o cruce
ce-şi zbate braţele
să scuture din ele cuiul.
în cerul Tău eu, Doamne,
aş putea să fiu o lebădă?

de Elena Luminita Bouleanu

Venus din Milo...

Undeva,în urma noastră,trebuie să fie o insulă
unde păsările ţipă ca la începutul lumii şi
oamenii învaţă primele cuvinte, unde o femeie
descoperă arta desenînd cu degetul pe nisip
conturul umbrei iubitului ei. Undeva în urma noastră
trebuie să existe, înaintea cuvintelor şi înaintea tuturor
rănilor, trebuie să existe un cuvînt cu care am putea
mărturisi totul, sau trebuie să existe o tăcere egală
cu toate cuvintele. Trebuie să existe o apă limpede
care nu se umple de sînge cînd ţipă o pasăre sau
ne aducem aminte, trebuie să existe o apă limpede
de care să nu mă mai tem să mă spăl cu ea pe mîini
şi pe faţă şi pe urmă să mă privesc liniştit,
fără tristeţe şi fără să fiu nevoit să surîd,
uitînd ceea ce ne-a făcut vinovaţi faţă de noi înşine
şi faţă de alţii. Dar unde este această insulă,
domnule Gauguin, dacă dumneavoastră în Tahiti
n-aţi aflat decît că "a spera înseamnă aproape a trăi"?
Unde este această insulă dacă nu în noi înşine?
"Le péché c'est le Grec", ziceaţi dumneavoastră
înainte de asta. Adică vina noastră este aceea
de a fi construit Parthenonul? De a fi sculptat
şi admirat pe Venus din Milo? Nu, domnule Gauguin,
povestea dumneavoastră mă călăuzeşte de fapt
spre concluzia că după atîtea secole şi atîtea greşeli,
după atîtea speranţe şi atîtea amînări, nu mai trebuie
să căutăm fericirea decît lîngă mîinile noastre.
Nu-i putem cere artei să se întoarcă înaintea cuvintelor
şi dacă într-o dimineaţă păsările vor trece pe ţărm
ameţite de soare şi nimeni nu va mai spune despre ele
decît că sunt nişte păsări ameţite de soare
şi dacă într-o zi valurile vor lăsa pe nisip nişte urme
ciudate şi nimeni nu va mai spune altceva despre ele
decît că valurile au lăsat pe nisip nişte urme ciudate,
atunci uitaţi-vă bine la trupul Tehurei,
poate veţi descoperi în flacăra arămie o zeiţă de marmură
recăpătîndu-şi din cele două braţe pierdute un braţ
pentru a desena, imitîndu-i pe oameni,
conturul umbrei iubitului ei,
chiar fără să ştie ce-i arta.

de Octavian Paler

Vei plânge mult ori vei zâmbi?

Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
,,Nu ştii,ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?''

de Lucian Blaga

Love hurts - Michael Bolton A love so beautiful

Ora pierduta...

Vine un timp cind limbile ceasului trebuie mutate peste prapastia unei ore, vine un timp cind nu se poate altfel. Dar mi-e teama. Voi pierde o ora din viata, o ora care nu stiu ce va lua cu ea.
Privesc cadranul pendulei si ma tem. Ma tem sa nu adorm ca nu cumva ora aceea sa-mi scape printre degete fara s-o pot opri. Caci ora pierduta mi-ar putea lua cu ea culoarea ochilor si maine m-as trezi cu ochi orbi de statuie lipsita de bucuria luminii. Sau poate ora care fuge, fuge cu intreaga povara a bagajului de iluzii,lasind in urma un pustiu vested. Daca nu cumva,ora care-mi scapa,va lua cu ea, intocmai ca un hot, ce va gasi mai scump: nepretuita comoara a amintirilor de dragoste.
Cu toate acestea,insa,ma voi lasa sa adorm. Caci dincolo de perfida teama.tremura firav o palpaire de speranta. Poate ca ora pierduta, ora care fuge, ora care-mi scapa,va lua de pe umerii mei imensele ceruri amare ale singuratatii. Dar asta nu voi sti decit maine dimineata.

Florin Piersic -Doamne daca-mi esti prieten-

Pledoarie pentru rasarit...

Liniste.. Sa se adune toate valurile
rostogolind fiecare scoica la locul ei
si luna in causul stancilor sa fie primita.
Sa nu se auda decat pescarusii
izbind oglinda nemiscata a marii
cu o strafulgerare de dorinta nerostita.
Ridicati-va toate visele in aer
pentru ca acum va incepe
procesul rasaritului.
Pentru ca sunt prea multe stele nelinistite
va rog sa le scufundati in mare
ascunzandu-le printre anemone.
Si pentru ca toate razele apuse de ieri
s-au ascuns printre stancile neclintite
va rog sa le indemnati sa revina
in asteptarea achitarii.
Eliberati toate gandurile trecutei nopti
Si lasati-le sa se zbata intre maluri
ca si cand s-ar topi in neant.
Auziti protestul surd al nisipului
satul de rasuflarea brizei nocturne
inghetand cu un scrasnet sub pasii pierduti
Simtiti palmele marii arzande
Incercand sa ascunda secretul diminetii?
Va cer o favoare lasati-ma sa alung intunericul
Am sa mangai coama de spuma a valurilor
si tropotind cu copite de argint
O sa chem din adancul inimii mele
Rasaritul fierbinte.

de Monica Danila

Paradoxul zilelor noastre...

Paradoxul vremurilor noastre în istorie este ca avem:
cladiri mai mari, dar suflete mai mici;
autostrazi mai largi, dar minti mai înguste.
Cheltuim mai mult, dar avem mai putin;
cumparam mai mult, dar ne bucuram mai putin.
Avem case mai mari, dar familii mai mici,
Avem mai multe accesorii, dar mai putin timp;
avem mai multe functii, dar mai putina minte,
mai multe cunostinte, dar mai putina judecata;
mai multi experti si totusi mai multe probleme,
mai multa medicina, dar mai putina sanatate.
Bem prea mult, fumam prea mult,
Cheltuim prea nesabuit,
Râdem prea putin,
Conducem prea repede,
Ne enervam prea tare,
Ne culcam prea târziu, ne sculam prea obositi,
Citim prea putin, ne uitam prea mult la televizor si
ne rugam prea rar.
Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile.
Vorbim prea mult, iubim prea rar si urâm prea des.
Am învatat cum sa ne câstigam existenta, dar nu cum sa
ne facem o viata,
Am adaugat ani vietii si nu viata anilor.
Am ajuns pâna la luna si înapoi, dar avem probleme
când trebuie sa traversam strada sa facem cunostinta
cu un vecin.
Am cucerit spatiul cosmic, dar nu si pe cel interior.
Am facut lucruri mai mari, dar nu si mai bune.
Am curatat aerul, dar am poluat solul.
Am cucerit atomul, dar nu si prejudecatile noastre.
Scriem mai mult, dar învatam mai putin.
Planuim mai multe, dar realizam mai putine.
Am învatat sa ne grabim, dar nu si sa asteptam.
Am construit mai multe calculatoare: sa detina mai
multe informatii, sa produca mai multe copii ca
niciodata, dar comunicam din ce în ce mai
putin.
Acestea sunt vremurile fast-food-urilor si digestiei
încete; oamenilor mari si caracterelor meschine;
profiturilor rapide si relatiilor superficiale.
Acestea sunt vremurile în care avem doua venituri, dar
mai multe divorturi,
Case mai frumoase, dar camine destramate.
Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide,
scutece de unica folosinta,
moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte,
corpuri supraponderale si pastile care îti induc orice
stare, de la bucurie, la liniste si la moarte.
Sunt niste vremuri în care sunt prea multe vitrine,
dar nimic în interior.
Vremuri în care tehnologia îti poate aduce aceasta
scrisoare si în care
poti decide
fie sa împartasesti acest punct de vedere,
fie sa stergi aceste randuri.
Aminteste-ti sa-ti petreci timp cu persoanele iubite,
Pentru ca nu vor fi lânga tine o eternitate.
Aminteste-ti sa spui o vorba buna copilului care te
venereaza, pentru ca acel copil va creste curând si va
pleca de lânga tine.
Aminteste-ti sa-l îmbratisezi cu dragoste pe cel de
lânga tine pentru ca aceasta este singura comoara pe
care o poti oferi cu inima si nu te
costa
nimic.
Aminteste-ti sa spui ,,TE IUBESC'' partenerului si
persoanelor pe care le îndragesti, dar mai ales sa o
spui din inima.
O sarutare si o îmbratisare vor alina durerea atunci
când sunt sincere.
Aminteste-ti sa-i tii pe cei dragi de mâna si sa
pretuiesti acel moment pentru ca într-o zi acea
persoana nu va mai fi lânga tine.
Ai timp sa împartasesti gândurile pretioase pe care le ai
Fa-ti timp sa iubesti, fa-ti timp sa vorbesti, fa-ti
timp sa împartasesti gândurile pretioase pe care le
ai.

de Octavian Paler

Mi-s ochii trişti...

Mi-s ochii trişti şi fruntea obosită
De-atâta priveghere şi-aşteptare,
Mi-e inima bolnavă, istovită,
De grea şi îndelungă alergare
Şi plânge ca o pasăre rănită.
Când ochii mi-i închid şi cat în mine
Puteri să sui Golgota până sus,
O voce, un ecou din adâncime
Îmi spune blând: Viaţa e Iisus,
Mărgăritarul preţios e-n tine.
Privesc la dimineaţa minunată
A Învierii Tale din mormânt,
Ca Magdalena, ca şi altădată,
Îngenunchez 'naintea Ta plângând
Şi-s fericita şi plâng cu Tine-n gând.

de Valeriu Gafencu

Mi-aş vrea veşmântul rupt din cerul pur...

Mi-aş vrea veşmântul rupt din cerul pur,
Ţesut din aur şi argint şi umbre,
Tivit cu soare, noapte şi azur,
Şi cu paing de raze şi penumbre,
Şi la picioare-aş vrea să ţi-l aştern,
Dar sunt săraca şi nu am decât vise!
Să calci uşor când visele se cern,
Căci calci pe vise - şi pot fi ucise!

de William Butler Yeats

   Suflet lumina...

Aş vrea să pot vindeca
Suflete strivite
Împărtăşindu-le din sfânta taină-a vieţii
Să pot aduce geană de sperantă
În palida splendoare-a dimineţii.

Aş vrea să pot aduce-n dar
Lumină
Celor ce-n neguri bâjbâie orbeşte
Găsind oriunde şi oricui
Umbră de vină
Purtându-se ca orice om... lumeşte...

Aş vrea să pot să darui
Mângâiere
Doar linişte si-n suflet impăcare
Zâmbet de-azur senin
Şi armonie
Din gând curat trimit raze de soare...

de Daniela Noghiu

Punctul comun...

Trec separat prin noi aceleaşi zile
Trec separat prin noi aceleaşi stări,
Tăcerea ta îmi stăruie-n pupile
Plecarea mea îţi plânge-n aşteptări.

Nici unul nici altul nu se-ndură
Să pună capăt chinului din el
Deşi sărutul ne-a-ngheţat pe gură
şi frica de-mpăcare ni-i la fel.

Trec separat prin noi aceleaşi clipe
Trec separat prin noi aceleaşi legi
Iubirea noastră-i plină de risipe -
Rămâne să-nţeleg şi să-nţelegi.

Dar nu e chip s-o facem dintr-o dată
Şi iată-ne constrânşi la convorbiri
Purtate într-o ură mai ciudată
Pe seama separatelor iubiri.

de George Tarnea

Un înger plânge-n fiecare noapte...

Poate mai vrei să plângi de rătăcirea dintre noi
Din pleoapa ce încet striveşte lacrima pierdută,
Te vei întoarce-n timpuri îmbătrânite pentru amândoi
Şi vei mai încerca să reânvii clipa pe veci trecută.

Un înger plânge-n fiecare noapte pentru noi sfâşietor
Şi-un zbor de fluturi atinge buzele ce-au sărutat trecutul,
Din ochi curg lacrimi şi-aş vrea să le sărut de-atâta dor
Dar gestu-mi aminteşte că jurământul tău a fost sfârşitul.

Intre noi doi s-a rătăcit un înger şi stelele au plâns
In toate nopţile chemarea aduce fluturii în ultimul lor zbor
Făcând voinţa sufletelor noastre-n care am strâns
O parte din această lume ce iar va aparţine tuturor.

Şi tot între noi doi s-a rătăcit pustiul şi îşi caută alt drum
Şi tot ce-a fost durere acum se află în uitatele cuvinte,
Aş vreau să plâng dar sufletele noastre nu mai pot acum
Să mai adune uitarea din această lume ce mereu ne minte.

de Florentina Craciun Fabyola

      Reintilnire...

Aşezaţi
unul în faţa altuia
ascultăm vântul
şi strigătul mut
al timpului
ce zboară.
Ne-am reîntâlnit
pe banca
amintirilor
şi tăcem.
Între noi
clepsidra nevăzută
lasă lacrima
să pice.

    Ratacind mereu...

         de Iulia Comaniciu

Ratacesc pe cararile vietii,
Ma caut fara odihna, pentru a ma regasi.
Intreb florile si arborii,
Intreb iarba si cerul,
Intreb luna si soarele,
Intreb stelele.
Il intreb pe Dumnezeu:"Unde sunt, Doamne?"
In tacerea mea launtrica
Ma intreb pe mine:"Pe unde ratacesti?"

M-am pierdut in copilarie
Cand ma intrebam nestiutoare:
"Ce e viata?"
Si m-am regasit.
In trandafirii galbeni din gradina casei,
In mirosul salcamilor in floare,
In parfumul teilor din padure,
In florile de visin, de piersic si cires
In poienile pline de ghiocei
Apoi, in albul pur al lacramioarelor
Si in cupele presarate cu aur ale crinilor in floare.

M-am pierdut in tinerete
Cand ma intrebam nestiutoare:
"Ce e iubirea?"
Si m-am regasit.
In inimile oamenilor,
In sufletele prietenilor,
In caldura dragostei parintesti,
In adierea vantului iubirii,
In limpezimea de fiord a ochilor lui,
Ai celui de care m-am indragostit.
Si atunci mi-am faurit un ideal.

M-am pierdut incercand sa ating stelele.
Acolo era idealul la care visam
Il simteam pe culmea sufletului meu.
Dar viata ma tragea in jos
Si din nou ma inaltam pana la cer
Pentru a cobori, apoi, in abis.
Si rand pe rand,
Si an dupa an,
Viata mea s-a transformat intr-o miscare,
Un dute-vino, intre cer si pamant.
Cum sa nu ma pierd?

Acum ma caut din nou
Ca in copilarie si tinerete.
In tacerea fiintei mele, strig.
Chem numele Lui Dumnezeu,
Il rog sa-mi arate calea
Ce trebuie sa o urmez
Pentru a ma regasi.

Mi-am sfaramat tampla de Muntele Recunostintei...

Acum,simt cum demult iubeam claritatea. 
Acum nu-mi mai pasa de acel cantec ratacit prin mintea mea.
Mi-e frica, frica de mine. Te temi de cel mai bun prieten ?
As vrea sa sparg oglinda in care ma privesc.
Sunt atat de diferita in fiecare zi, oare ce inseamna cameleon ?
Habar n-am daca voi gasi ceva care sa-mi atraga atentia.
Totul mi se pare perisabil, ca si cum dupa o prima privire s-ar deteriora ceva
inlauntrul fiintei si acel sentiment creste cu cat privesc mai intens.
Vad, simt, aud la cote ridicate si sufar la fel. E bine ? Sentimentul viitorului ma
alunga din multe actiuni si strangeri de maini. Si totusi ma impac cu starea mea, ma gandesc
la lucruri si la oameni cunoscuti pe care ii antrenez in jocul meu imaginar. Sunteti obligati
sa fiti buni cu mine, sa-mi raspundeti la intrebari, de ce e asa realitatea ?
Va iau cu mine, va fac semenii mei, iar voi imi dati...rasuflarea. Clipele trec...
Uriasi de carton si..., voi, sticle sparte, imi amintiti de un desfrau la margine de mare.
Miros o alga si simt primavara, ma biciuie curentul si simt ploaia : sunete, colori si umbre -
universul meu tovaras, chipul meu sapat in piatra.
Te vad departe, departe,..., tu cel fara de inteles, ma atragi atat de mult...Cuvintele...
jucarii, lampi aprinse in plina zi...
Privesc, privesc, totul e atat de intens incat gandul oricarei actiuni imi pare reluare,
prezentul e demult trecut, vreau, vreau...
Vino clipa, singura, goala, senina, noi - noi fiintele din veacuri sapate pe geana ta,
oare ce entitate ne-a expulzat din ea insasi, framantandu-si maruntaiele ?
Nu seman cu nimic, nici macar cu mama ...
Nu mai stiu sa numar. Numarul meu pereche, de cate ori sa strig pana sa te recunosc ?
Nu conteaza, iti inventezi propria stare compatibila cu ceturile celui mai inalt astru
si-ti retragi plangerea de la Mos Timp.
Suspendat intre cer si pamant, sunt cel mai mare numar, iar tu numarul meu pereche imi esti fiu,
frate, prieten...
Te port in gand fara iluzii, fara mine...

Picaturi de roua... 

E parul meu un val plin de candoare,
Parfumul lui m-adoarme ca pe-o floare,
Pe buze-mi ard trei picaturi de roua
Sarutul tau le-a atinge doar pe doua.

Cand printre gene imi mai joaca luna,
Mai zburd desculta şi te-ating intruna...
Din val cu val vor rasari în noapte,
Atingeri pline de prea multe soapte.

Renasc din alge pline de iubire,
Saruturi dulci uitate-n amortire.
Pe buze-mi stau trei picaturi de roua,
Iar gura ta le-atinge doar pe doua...

Doi pasi de dans, curata nebunie
Rasuna-n noapte … dulce feerie !
Prin parul meu eşti vant doar pentr-o zi,
Iar pentr-o viaţa suflet îmi vei fi...

Pe buze-mi ard trei picaturi de roua,
Sarutul tau le soarbe doar pe doua …
Iar cea ramasa - noapte va zambi,
Pe-aripi de timp mereu te va iubi.

Pe buze-mi ard trei picaturi de roua,
Saruţi doar una ... si apoi, doar doua... 

de M.Kabbou

 

            Poveste...

   Nimeni nu e perfect!

   Nimeni nu se aseamana…

   Toti suntem al naibii de diferiti. Fiecare cu ciudateniile noastre, cu nebuniile noastre.
Ce se intampla cand se intalnesc doua suflete rebele? Doua inimi ce au suferit atat de mult in scurta lor viata? Am fost tradati si au tradat. Au trisat si inselat. Au ranit si mai mult decat orice pe lumea asta au fost raniti… Si se intalnesc, intamplator, intr-un moment nepotrivit si in ciuda nepotrivirii si mai ales in ciuda vietii, ei incearca.

   Ce ? Nici ei nu si-au dat seama. Ea… Ea… Ea e un copil. Un copil ce a suferit prea mult din cauza oamenilor. S-a inselat crezand ca acordand iubire si un zambet, va primi macar pe jumatate inapoi. Si au dat in ea… Au lovit-o fara mila, pana ea a fugit si s-a ascuns in tacerea sufletului ei acum gol…. Nu era pregatita pentru iubire…dar pasi pe acest drum.

   El? Ha! El, este pierdut in lumea lui de vis. Desi cauta o portita de iesire, de fiecare data cand a crezut ca a gasit-o, usa i s-a trantit in fata, facandu-l mai rigid, mai incapatanat sa nu renunte la lumea lui. Lumea nu l-a inteles niciodata si neincrezator in bine si in lumina, a inchis definitiv lumina inimii lui. Multi au incercat sa o deschida, dar le-a ras in fata si i-a speriat cu aceasi rautate cu care a fost si el tratat de atatea ori.

   Dar, fara stire s-au trezit amandoi invaluiti de caldura unuia fata de celalat si desi era bine, s-au speriat. Viata fusese mult prea dura, prea mizerabila cu ei, pentru a mai crede in ceva bun si fiecare dintre ei au incercat sa ciobeasca acel cristal aproape prea perfect ce au reusit sa il faureasca.

   Dupa fiecare izbucnire, unul din ei reusea mereu sa linisteasca apele, tocmai pentru ca intelegea ca desi nu le era menit sa ramana impreuna, le era mult prea bine pentru a inceta definitiv aceasta nebunie in care au pasit impreuna. Si o luau de la capat, din nou si din nou… Pana intr-o zi!

   Intr-o zi, intr-o minunata zi , in care parca viata le facea in ciuda, ei s-au trezit ca din tot au mai ramas doar bucatele de cioburi. Si incercau disperati sa adune cioburile, sa le puna la loc, sa construiasca acel ceva ce ii readusese la viata.. dar se raneau si sangele rosu se prelingea pe acele cioburi imaginare si icneau disperati, indurerarti, lacrimand ….

   Stiau ca nu vor mai reface nimic din ce a fost. S-au privit in ochi si-au zambit si au pornit la drum. Primul pas a fost mai greu, apoi al doilea…..si s-au pierdut in zare…

   Toata lumea radea triumfatoare, viata ranjea vicleana, stiind ca a ucis ceva ce pentru cei doi la un moment dat a insemnat totul… Naivii! Nu stiau defapt ca cei doi au luat-o pe drumuri diferite, dar avand aceasi tinta : viitorul!

   Cine stie?! Poate drumurile li se vor intersecta in viitor sau vor fi o alta victima a rautatii vietii…

   Tot ce va pot spune e ca ea, retraieste fiecare moment ce l-a simtit adanc in sufletul ei de fiecare data cand era cu el, doar inchizand ochii… Si atunci ca si pasarea Phoenix, cioburile ca prin minune, se refac si poveste lor o ia de la capat, din nou si din nou, si astfel ea le face in ciuda tuturor ce o data i-au ras in fata,ranind-o de moarte….

Mainile tale...

Te tineam de mana si simteam ca nimic altceva nu mai exista. Ma jucam cu mainile tale si le intorceam pe toate fetele. Adormeam tinandu-te de mana. Ma durea sa te stiu departe si te trageam mereu mai aproape de mine. Asa te-am cunoscut, asa te-am invatat, asa ti-am facut loc in viata mea, in lumea mea.
Mainile tale au invatat sa ma cunoasca inainte ca eu sa stiu ca faci parte din mine. Si ma stiu atat de bine... Mainile tale, care stiu sa ma ocroteasca, degetele care imi dau la o parte cu atata grija o suvita de par care imi deranjeaza privirea, mainile tale care imi mangaie obrazul si ma tin in brate, pana adorm. Mainile tale care ma linistesc cand visez urat, care ma incalzesc cand imi e frig, care nu uita niciodata sa ma atinga.
Mi-s dragi, cum tu tot imi esti drag. Si mi-e groaza sa stiu ca mainile tale nu vor mai fi ale mele, ca ma voi trezi si nu vei mai fi langa mine, ca nu voi sti ce fac...
Mi-e dor de palmele tale, de lumea intreaga pe care o inventam uitandu-ma la ele, de degetele pe care le cutreieram la infinit, incercand sa imi imprim in memorie fiecare denivelare a pielii. Si te-am luat cu mine. Ajuta-ma sa nu uit niciodata.

    De ce?!...

   Am ajuns acasa cu ochii inotind in lacrimi...Nu inteleg...nu pot sa inteleg...De unde?!...De ce?!...Nu pot sa inteleg!...Am petrecut o parte din viata mea si inca o voi mai face,pentru scurt timp,intr-un oras frumos din inima Ardealului,un loc unde se spune ca si oamenii sint la fel de frumosi ca si locurile...Iar daca oamenii au privirea frumoasa,eu stiu ca trebuie sa aiba si sufletul frumos,blind si plind de compasiune pentru cei neajutorati...Atunci,de ce,fara mila,fara ezitare si fara sa foloseasca frinele a spulberat viata nevinovata a unui pui de pisica,pufoasa si gri, ,,uitata'' de un stapin ,,bun''?!De ce?!Din graba,din nepasare,din prea mare dragoste pentru Dumnezeu?!De ce?!...Da...ma voi comporta si eu ca restul lumii,probabil,gindindu-ma ca asa a fost sa fie,incercind sa uit...De ce?!...Am intrat in casa plingind,speriindu-mi cele doua pisici frumoase,Iris si Cara,care m-au asteptat toata ziua...nu intelegeau...De ce?!...Am deschis mess-ul...Cautam,asteptam,fara sa vreau,o bucurie,o imagine,un cuvint care sa imi mangaie privirea...De ce?!...Ca ,,bucuria'' ultimei ore sa imi fie completa,primesc un link cu o reteta de pizza de neuitat...De ce?!...Ca sa imi amintesc de cite ori as gati-o ca ii gateste si ei,acea pizza...de neuitat...incercind sa ma uite pe mine...Acum el se intreaba ce a gresit,cind de fapt imi oferea doar o reteta...are in minte...De ce?!Se intreaba de zeci de ori,cind de fapt raspunsul este o intrebare...De ce?!Acesta este linkul unde veti gasi acea pizza,gatiti-o,daca vreti,eu nu vreau sa ii simt mirosul niciodata!...

    http://adamache-laura.blogspot.com/2009/03/pizza-8-minute-la-tigaie.html...  

    De ce?!Nu am sa accesez niciodata acel link... De ce?!...Acum,pentru ca linistea sa imi stearga lacrimile,am sa va povestesc despre pisicile si cateii Cetatii Eterne...De ce?!...Asa,veti intelege de ce iubesc atit de mult albastrul Italiei.. De ce?!...De ce sarut iarba Toscanei...De ce?!...De ce ma imbata parfumul Romei...De ce?!De ce eu sint a acelor locuri...De ce?!

     Pisicile fericite ale Romei...

    Se numeste Il Principe si isi poarta regeste tinuta maiestuoasa, prin adevaratul imperiu care i se asterne... la cele patru picioare: de la Coloseum la Arcul lui Constantin, urcand apoi Via Sacra inspre Forul Roman.

     Isi vede indiferent de treaba, printre miile de turisti care ii calca teritoriul zi de zi, si se tolaneste cu nonsalanta pe vestigiile din inima Romei, ca un adevarat imperator. "Legiunea" sa: cateva sute de pisici vagaboande, care si-au gasit adapost intre ruinele imperiului de mult apus. De fapt, cea mai mare colonie din Roma, care numara peste 400.000 de feline, cu cozi stufoase si ochi de smarald. Cel mai important adapost al pisicilor Romei se afla la Torre Argentina si e trecut pe harta orasului drept "obiectiv turistic principal", pentru toti vizitatorii care ajung in capitala Italiei. 

    Desi fara stapani si de multe ori fara un acoperis stabil deasupra capului, micile feline "vagaboande" ale Romei au, de fapt, o viata de invidiat: sunt libere, dar in acelasi timp extrem de bine ingrijite, de catre celebrele gattare, femeile care umbla toata ziua prin oras, tragand dupa ele carucioare pline cu mancare pentru pisici. Isi impart de dinainte traseele si isi invata animalele pe care le au in grija la ce ore sa se stranga, pentru a-si primi portiile generoase. La Coloseum, Il Principe, motanul cel falnic, este programat pentru ora cinci dupa-amiaza. Giovanna Maria, femeia care il are in grija, desface cateva conserve pentru el si pentru alte doua pisici care il insotesc, Lola si Angela. Cei trei se poarta ca niste adevarate vedete: coboara agale pe Via Sacra si se pun tacticosi la masa, in timp ce zeci de aparate de fotografiat ii imortalizeaza din toate partile. In timpul acesta, la gattara imi deapana povestea ei: a venit la Roma tocmai din sudul tarii, din Calabria, pentru a se dedica pisicilor din oras. Are acasa sase, si in grija vreo 70, in zona Coloseumului si a Dealului Palatin.

   Cumpara mancare din donatii, uneori mai generoase, alteori mai saracacioase, si e suparata pe primaria orasului ca nu depune eforturi mai mari pentru protejarea pisicilor fara stapan. Asta, in conditiile in care Roma are reguli speciale pentru aceste animale, care sunt considerate oficial ca facand parte din "patrimoniul biocultural" al orasului. Legea interzice vatamarea lor, iar serviciile veterinare le monitorizeaza cu grija, deparazitandu-le si vaccinandu-le periodic. Pentru comercianti, pisicile Romei sunt chiar o sursa frumoasa de venit, ele fiind imortalizate in zeci de vederi si calendare, in situatii dintre cele mai ingenioase: atarnand pe colonade sau tolanindu-se pe degetele statuilor ridicate in memoria marilor cuceritori romani.
Il Principe isi termina cina, exact la lasatul intunericului. Se intinde satisfacut si se uita cu totala indiferenta la cei cativa zeci de porumbei care au aterizat in jurul lui, asteptand, si ei, cate ceva de-ale... ciocului. Ultimele aparate de fotografiat se inghesuie in preajma, inainte ca motanul roscat sa se strecoare printre gratiile de fier de langa Arcul lui Constantin si sa dispara printre ruinele imperiale, pe care le cunoaste mai bine ca oricine.

     Preluat din Formula AS...doamna Sanziana Damian

    Cainii si pisicile Romei

    Cine n-a auzit de Villa Borghese?

    Un palat splendid, aflat in "inima Romei", avand "in coasta" un imens parc natural - cu palmieri, pini, arbusti de tot felul, platani batrani, cu scoarta albita, parca patata de razele lunii. Iarba-vesnic-verde, brazdata de poteci naturale. Un spatiu larg, inundat de soare si de lumina. Un spatiu ce aminteste de inceputurile Cetatii Eterne, de timpurile in care, acum peste 2500 de ani, incepea sa se alcatuiasca unul dintre cele mai frumoase orase ale lumii. O vreme in care Omul era frate cu Natura...In acest spatiu mirific, in care vuietul cetatii nu indrazneste sa se strecoare, primaria orasului Roma a infiintat, spre lauda ei, "Fondazione Bioparco di Roma". Aici se afla "La Valle dei cuccioli" (Valea Catelusilor), un loc in care, in fiecare zi a saptamanii, dar mai ales duminica, stapanii unor caini de tot felul - rase scumpe ori maidanezi - pot veni cu prietenii lor necuvantatori, ca sa-i lase sa alerge liberi, nebuni de fericire, pe peluzele acelea verzi. Odihnindu-se pe cate o banca, barbati, femei, mai tineri ori mai batrani, eleganti ca-n revistele de moda italiene, ori imbracati lejer, in jeansi si tricouri, isi supravegheaza afectuosi protejatii dezlantuiti in curse nebune.
     Am vazut cu ochii mei acest adevarat "Rai" pentru animale si mi-am dorit imposibilul: adica sa existe un astfel de loc si la Bucuresti, precum si in toate celelalte orase ale tarii, unde exista stapani de caini... Si tot acolo, in "Bioparco di Roma", se afla "Centrul de Adoptie a Cainilor". N-am vrut sa-l vizitez... Stiam ca nu-i pot lua pe toti la mine - ba chiar pe nici unul. Acasa ma asteapta cei doi caini ai mei, salvati tot din strada... Totusi, am urcat pe poteca pietruita ce duce spre acel loc. O fata frumoasa, blonda, in jeansi si-un tricou trandafiriu, mi-a aratat custile mari ,spatioase, din lemn, farfuriile curate din inox, pline cu hrana si cu apa. N-am inaintat prea mult in acest spatiu al deznadejdii si al sperantei, dar am avut norocul sa vad cu ochii mei cum un caine mare, foarte trist, cu blana neagra, luminata cu alb, a fost adoptat de o fata si un baiat de conditie foarte modesta...
    Si tot in Cetatea Eterna triumfa, inca de acum 2000 de ani, "I Gatti di Roma" - "Pisicile Romei". E vorba despre mii de pisici fara stapan, care lenevesc la soare pe pietrele Colosseumului. Rude mici, capricioase, independente, ale felinelor ce misunau in vremea imperiului roman, in "subsolurile" infricosatoare ale colosului, in care lei si tigri infometati erau tinuti anume pentru ca, la ceas potrivit, sa sfasie, spre deliciul aristocratiei imperiale, sclavii adusi de pretutindeni...
    Numai ca Pisicile Romei nu fac nici un rau! Dimpotriva. Ele imprastie frumusete. Sunt iubite, ocrotite de "persoane particulare", care le aduc zilnic mancare si apa, precum si de Municipalitate.Intr-adevar,in fiecare dimineata,o masina a primariei soseste "la tanc" pentru a aseza, jur-imprejurul Colosseumului, hrana zilnica, bunatati inventate anume pentru "zeitele Romei".
    Si pentru ca sa nu le uit, cumva - Doamne fereste! - mi-am oferit un mic cadou: un calendar cat o carte postala, al anului 2010, cu "I Gatti di Roma", impodobit cu fotografii realizate de un mare artist: Giancarlo Gasponi. Ele infatiseaza aceste minunate fapturi cu mustati si blanita, lasate anume de Dumnezeu, pentru ca acolo, la Roma, sa incalzeasca marmura statuilor eterne, pe care si-au facut culcus. O demonstratie de toleranta si afectiune umana ce egaleaza, ca frumusete, vestigiile Cetatii Eterne.

     Preluat din Formula AS...doamna Silvia Kerim

   Suflete papadii...

   Dacă am fi doar suflete, fără chipuri, fără straie, fără irişi coloraţi...cum ne-am iubi? Dacă am fi pete galbene de diferite densităţi ce s-ar legăna între cer şi pămînt ca gămăliile de păpădie...în suflete sferice, dar fără de braţele ce mîngîie şi înşfacă, strîng şi cuprind, fără ochii ce izvorăsc lumini, ce roagă sau blestemă...ce licăresc ori simplu tac..seci şi trişti...cum ne-am privi fără de ochi? În suflete prin suflete?

    De fapt, nu am şti că ne-am putem privi..nu am şti că ar trebui să avem picioare care să păşească accelerat, care să încetinească de emoţie, de frică, care să salte de exaltare...nu am şti că nu avem zîmbete, nici lacrimi, nici voci...am fi fericiţi că suntem globuri galbene şi poate şi dragostea ar fi alta..fără aparenţe, fără alternative...suflet pentru suflet.

  Tu ţi-ai dori aşa o dragoste?

  Eu - nu, dar eu sunt o neştiutoare...

      Totusi iubirea...

          de Adrian Paunescu

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

Şi totuşi e stare de veghe
Şi totuşi murim repetat
Şi totuşi mai cred în pereche
Şi totuşi ceva s-a-ntâmplat.

Pretenţii nici n-am de la lume
Un pat, întuneric şi tu
Intrăm în amor fără nume
Fiorul ca fulger căzu.

Motoarele lumii sunt stinse
Reţele pe căi au căzut
Un mare pustiu pe cuprins e
Trezeşte-le tu c-un sărut.

Acum te declar Dumnezeu
Eu însumi mă simt Dumnezeu
Continuă lumea femeie
Cu plozi scrişi în numele meu.

Afară roiesc întunerici
Aici suntem noi luminoşi
Se ceartă-ntre ele biserici
Făcându-şi acelaşi reproş.

Şi tu şi iubirea există
Şi moartea există în ea
Îmi place mai mult când eşti tristă
Tristeţea, de fapt, e a ta.

Genunchii mi-i plec pe podele
Cu capul mă sprijin de cer,
Tu eşti în puterile mele,
Deşi inchiziţii te cer.

Ce spun se aude aiurea,
Mă-ntorc la silaba dintâi,
Prăval peste tine pădurea:
Adio, adică rămâi.

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

   Te iubesc ca si ieri...

să stăm cu mâinile sub cap in iarbă
să ne pictăm pe cer dorinţi
iar tu,
iubitule să-mi ceri!
să ne pierdem prin iarbă cuminţi
căutând veşnicia de ieri...

să inventăm cuvinte de rouă
care apoi, să le trăim pe toate
dar pe toate...mai putin doua!

te iubesc, toate gesturile mele o ştiu,
mi-e martor salcâmul de sus, ştii bine
vreau să uit cine sunt,
cine eşti
şi ce-am vrut să mai fiu...
te iubesc ca şi ieri,
ca şi cum azi e mâine!

    de Daniela Parvu Dorin

   Te port in mine...

Te port in suflet, ca pe-un vas de pret,
Ca pe-o comoara-nchisa cu peceti,
Te port in trup, in sanii albi si grei,
Cum poarta rodia samanta ei.
Te port in minte, ca pe-un imn sfintit,
Un cantec vechi, cu crai din Rasarit.
Si port la gat, nepretuit sirag,
Stransoarea cald-a bratului tau drag.
Te port in mine tainic, ca pe-un vis,
In cer inalt de noapte te-am inchis.
Te port, lumina rumena de zori,
Cum poarta florile mireasma lor.
Te port pe buze, ca pe-un fagur plin.
O poama aurita de smochin,
Te port in brate, horbote subtiri,
Manunchi legat cu grija, fir cu fir.
Cum poarta floarea rodul de cais,
Adanc te port in trupul meu si-n vis.

      de Zorica Zlatcu

   Daca as putea...

Mă doare prezenţa ta
ca o rană deschisă
în valuri de mare amară.
Aş topi cerul şi padurile
pentru popasul fugar
al surâsului tău pe buzele mele.
Încă ma pustieşte
acea ultima dată
şi mă sperie
neputinţa de a crede în ea,
nu te mai vreau
şi totuşi...
dacă-aş putea
aş da foc Pământului
pentru răgazul de-a te avea
până când el se face cenuşă.

      de Consuella Ifrim

   A crazut o fruna-n calea ta...

A căzut o frunză-n calea ta
Rătăcind pe-a vântului aripă.
Ai zărit-o şi-n aceeasi clipă
Ai strivit-o călcând peste ea.
N-avea grai să strige în urma ta,
Nici puteri să spună cât o doare
Şi-a rămas pierdută în cărare,
Ploi şi vânturi trecut-au peste ea.
Stătea lipită de pământ şi se întreba
Ce ar face dacă vântul ar lua-o
Şi-o clipă în palma ta ar aşeza-o
Dar a rămas acolo undeva.

A căzut o frunză-n calea ta
Şi cine ştie câte or să mai cadă
Dar n-ai să ştii nicicând
Şi nu-ţi va da prin gând
Că prima frunză ce-a căzut în drumul tău
Am fost eu.

       de Ioana Craciunescu

   Sonetul XVII...

Nu te iubesc chiar dacă
tu ai fi un trandafir sărat, sau topaz,
sau o sageată de garoafe
pe care focul o trimite.
Te iubesc cu o certitudine întunecată
căci lucrurile sunt create să fie iubite,
în secret, între umbră şi suflet.
Te iubesc ca planta care niciodată nu înfloreşte
care păstrează în sine lumina florilor ascunse.
Mulţumesc iubirii tale, solid şi cert parfum
ce răsare din pământ
şi trăieşte în întuneric, în sufletul meu.
Te iubesc fără să ştiu cum şi când, sau poate unde
Te iubesc în mod direct, fără să retrogradez,
fără complexe sau mândrie;
Deci te iubesc pentru că ştiu,
că aceasta e singura cale:
Unde eu nu exist, nici tu,
atât de aproape, încât mâna ta
pe pieptul meu este mâna mea,
atât de aproape, încât ochii tăi închişi
mă adorm pe mine.

      Pablo Neruda

   Invata-ma sa ard intunecat...

Lasă-mă să m-aprind de întunericul tău,
În lumina feroce
Învaţă-mă să ard întunecat,
Modelează după forma aripilor
Flacăra mea
Şi purific-o de orice culoare.
Sau,
Şi mai bine,
Dă-mi o sămânţă de întuneric,
S-o îngrop în pământ
Şi-nvârte mai repede anotimpurile
Să crească,
S-o seamăn din nou.
În lumina feroce
Ar fi atunci păduri şi lanuri,
Crânguri, livezi, pajişti şi codri de noapte.
O beznă tandră
În care am putea muri oricând am vrea,
Un întuneric în care
N-am mai fi frumoşi, nici buni,
Ci doar singuri,
Şi nemaitrebuind să privim,
Închizând ochii, am putea vedea.

            Ana Blandiana

Dezamagire. Nesiguranta. Ura. Film. Sentiment. Ploaie. Iubire. Minune. Asteptare. Zgomot. Amanunt. Caldura. Sambata. Acoperis. Schimbare.Nu e recenzia unui film. Nici o reclama pentru lapte.E o stare.

Iubesc, Urasc. Urasc faptul ca nu pot sa nu iubesc.Iubesc faptul ca pot sa nu urasc. Urasc faptul ca nu pot sa aleg pe cine sa iubesc si pe cine sa urasc.O vorba inteleapta spune sa alegi ceea ce iubesti si sa iubesti ceea ce ai ales.

Pacat ca un acoperis nu te fereste decat de ploaie...nu si de trasnet. Pacat ca trebuie sa ne schimbam mereu ca sa fim mereu aceiasi. Devino ceea ce esti!Si dupa ce devin, sunt?

Zgomotul tacerii ma raceste. Raceala iernii irita.Sunt nimic. Si tot. Deopotriva.Sunt ieri, sunt maine. Mai putin azi.Ziua de maine s-a inchis, de ieri.Si va incepe la marginea noptii.iar la marginea zilei se va sfarsi.Cuvant nefericit. Idee.Amalgam.Nemurire, eliberare, compasiune, detasare.De ce ura e mai puternica si mai agila decat prietenia?

"Cum sa-ti declar ca te-am iubit, in legea in care doar o data ne-am aprins,cand, iata, noi suntem faradelegea,de care nici macar nu ne-am atins?"

Cautam ceea ce fuge de noi si fugim de ceea ce ne cauta.Unii vorbesc ce stiu. Altii stiu ce vorbesc.Eu ma aflu la mijloc.

   Suflet...

Mi-e dor de tine…Mai dor decat mi-a fost ieri seara si poate mai putin decat imi va fi maine dimineata. Ca sa nu-ti mai simt lipsa atat de tare, am lasat doua pensule sa faca dragoste in imaginea ta, in alb, albastru si verde. A fost iubire multa acolo, cu pete umede pe cearceafurile de matase. Sufletul meu le-a privit de undeva din departare, fiind mai timid si atunci cand dragostea lor era val imens peste plaja goala a realitatii noastre, isi astupa ochii cu palmele lui calde. Obrajii ii zvacneau de rusine. Cand culorile si-au terminat imperecherea sacra, s-au prins degete de degete asudate si au inceput sa valseze in jurul lui. Sufletul era speriat, dar nu reusea sa-si desprinda privirea nici macar o clipa de la jocul hipnotic: albastru se ondula in linii albe si verzi, verdele facea piruete albastre, iar albul alerga printre ele, impiedicandu-se la fiecare pas de verde si albastru. Am incercat sa-mi fur sufletul de acolo, dar el tot de tine era lipit si tu de pata de pe pensula. Albul a devenit cearceaf si s-a infasurat strans in jurul nostru. Ne-a prabusit apoi in patul moale ce acum trei minute era ocean in care te scufundai cu pestii cantandu-ti la pian in ureche. Era un pat de alge verzi-albastrui sau brun-roscate. Culorile ne-au sarutat apoi buzele, facand aerul sa naufragieze undeva departe si clepsidra s-a spart in mii de bucati. Gura mea albastra era lipita de cea verde a ta. Nisipul a devenit sarpe si s-a incolacit in jurul picioarelor noastre, ispitindu-ne sa-mi dezvirginez sufletul. Limba lui bifurcata ne gadila talpile goale, iar noi radeam. Eu, sufletul, tu, culorile.