Andy

   Vulturul...

      de Emil Garleanu

S-a ridicat, deodata, din prapastia întunecoasa, umeda, a muntilor falnici. Si, doritor de lumina, în aceasta dimineata scaldata de soare, a întins aripile, ca o flamura, deasupra brazilor batrâni. S-a înaltat mai întâi drept în sus, ca o sageata; a strabatut vazduhul racoros, apoi a ramas acolo, s-a leganat în aer, îmbatat de placerea sa fluture la înaltime uriasa; a plecat capul si a privit în jos. Pe câmpiile lucii, satele împrastiate, ca grauntele, scoteau sclipiri repezi ca a prundisului spalat de ape. Oamenii nu se zareau; deasupra, dedesubtul lui, primprejur, nici o vietate. I se paru ca lumea aceasta frumoasa, încântatoare, peste care primaverile se astern cu spuza de flori, e a lui, a lui singur. Si, scuturându-si aripile, facu un ocol larg, suind si coborând prin aer. Apoi i se paru ca ceva flutura mai jos, ceva mic, prea neînsemnat pentru ca sa îndrazneasca sa se suie pâna la el: se repezi si, în ciocul gata sa frânga, prinse o pana cazuta chiar din aripa lui. Zbura cu dânsa, sus, sus, apoi îi dadu drumul si urmari cu ochi stralucitori lunecarea usoara, ca pe o apa, a penei care cândva îl ajutase sa se ridice.

Lua muntii în lung. Nici o boare de vânt, nici un murmur de ape care sa strabata atât de sus.

Si asa a mers pâna dupa amiaza, cu ciocul deschis, înghitind aerul în gâlgâiri puternice, privind în toate partile cu ochii lui ca doua scântei.

Obosi. Se coborî usor si se aseza pe vârful unei stânci ce tâsnea în sus, goala, din stratul gros de muschi al muntelui. Cum sta nemiscat, parea si el de piatra, parea ca-i coltul ascutit al stâncii încremenite acolo de veacuri.

Pe urma îsi pleca în jos capul; în fund, în noaptea deschizaturii adânci, taiata ca de pala unui zmeu, serpuia, sclipind ca argintul, izvorul. Si i se facu dor de racoarea dulce a undei serpuitoare. Salta si se repezi în fund; se lasa în voie sa cada în apa; stropii reci îl acoperira deodata, ca niste pietre scumpe, si, întinzând gâtul gol, bau îndelung, însetat. Apoi îsi lua iarasi zborul pâna pe stânca, sus, se lasa pe o coasta, întinse aripile la soare si închise ochii.

Adieri de vânt îl înfasoara în valul lor. Aproape se trezeste; prin pleoapa închisa înca parca zareste un foc grozav, a carui flacara încinge tot cuprinsul zarii. Se ridica. Departe, în nori de sânge, soarele apune. Muntii parca-s aprinsi, cerul arde.

Îsi ia zborul, grabind spre cuib.

Se apropie, se lasa tot mai jos, deasupra muntelui, deasupra padurii de brazi. Aceeasi liniste în tot cuprinsul firii. Mai are putin; zareste prapastia spre care avea sa se coboare, când, deodata, în tacerea neclintita, razbubuie, pâna-n departari adânci, un tunet, si aripa, amortita, îi cade în jos. Se rostogoleste de câteva ori prin aer, simte fierbinteala glontului, ca a unui carbune ce-i arde carnea, îsi încordeaza puterile, cauta sa mai pluteasca sus, dar dedesubtul lui muntii parca se prabusesc. Aripa îi mai sta putin întinsa, apoi i se frânge lânga trup, uda de sânge. Luneca printre brazi. Racoarea îl mai învioreaza o clipa; iarasi cauta sa-si întinda aripile; se anina de o ramura. Se uita în jos. Drept dedesubt, la radacina bradului, un caprior sta linistit, privind înainte.

Iar vulturul simte ca-i pierdut, ca puterile îl parasesc. O ura strasnica îl cuprinde; parca ar dori sa se stinga toata lumea odata cu dânsul. Se lasa sa pice drept peste caprior si, cu cea din urma putere, îi înfige gheara în ochiul curat si umed.

În vreme ce capriorul se scutura si fuge, nauc de spaima si durere, pasarea cade moarta, cu ghearele strânse, cu ochii deschisi.