Andy

Articol preluat de pe blogul unui iubitor de animale caruia (careia) ii multumesc ca exista,daca ar fi mai multe persoanea ca el (ea),sint sigura ca viata noastra ar fi mai buna..Iti multumesc in numele privirilor lor speriate si blinde!...http://xnici.wordpress.com/2010/05/18/ce-simte-un-caine-cand-isi-asteapta-moartea/


CE SIMTE UN CAINE CIND ISI ASTEAPTA MOARTEA?!


Ora 18.10 – sosesc in fata TNB-ului si imi leg esarfa rosie la gat. Imi pun toata speranta in aceasta manifestare. Printre iubitorii de necuvantatoare se simte o energie aparte. O energie pozitiva, care te face sa te simti fericit. Toata dragostea neconditionata pe care un iubitor de necuvantatoare o simte, iti patrunde in suflet si simti ca ii iubesti pe toti, ca ai face orice pentru a salva aceste suflete nevinovate. Ii imbratisez cu privirea, le multumesc in gand tuturor ca sunt aici si ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat sentimente normale. Ii multumesc mamei ca ma sustine si este alaturi de mine. Intr-o fractiune de secunda ma gandesc la toti cei care nu-mi sunt alaturi acum, dar nu le port pica. Nu pot. Un om care iubeste animalele, iubeste si oamenii.

Pasesc apoi pe iarba pentru a ma intinde. In momentul in care am culcat capul pe iarba, nu mai eram om. Eram un catel. Pentru cateva minute am simtit ca un catel. Am fost batuta si apoi lovita cu un cutit in gat. Oasele mele fragile au parait sub loviturile de picioare ale oamenilor rai. Toti participantii la flashmob au devenit puii mei. Au fost otraviti, electrocutati sau striviti de ciment. Ii vad pe cei care au facut acest lucru, rad si isi sterg mainile de sange. Nu i-as musca. I-as invata sa ma iubeasca. Ahhhh, cata durere… Din gat mi se prelinge un fir de sange rosu si fierbinte. Tocmai am fost “eutanasiata”. Instinctul matern ma indeamna sa ma ridic si sa-mi salvez puii, dar nu mai am putere. Imi privesc labutele din fata si observ ca mi-au fost taiate, iar coada imi atarna ca un ciot. Ma doare cumplit tot trupul, tremur si imi este frica, dar puii mei sufera si au nevoie de mine. Inca ii mai aud cum scancesc ca niste copii, iar unii se tarasc sa vina spre mine. Nu au mai ajuns. Imaginea s-a intunecat si pentru o secunda l-am vazut pe Dumnezeu. Era suparat pe toti cei care au permis acest masacru. Plangea si EL. M-a luat in brate si apoi s-a lasat linistea.

Am auzit fluierul si ii vad pe ceilalti cum se ridica in picioare. Ma ridic si eu. Ah, sunt om si sunt in viata. Acolo pe acea peluza din fata Teatrului National, am simtit ceea ce simte un caine cand moare, ceea ce simte o catelusa care isi priveste puii ucisi cu cruzime sau eutanasiati cum isi doresc autoritatile. Il cert pe Dumnezeu ca biserica a devenit un loc de promenada pentru ucigasi, iar preotii prin lipsa de implicare, permit tacit aceasta crima. O incurajeaza. Mai suntem oare crestini? Mai avem suflet?

Complesita de durere, ma indrept spre casa. Stiu ca urmeaza o lupta grea intre bine si rau. Sa ne ajute Cel de sus sa invingem, pentru ca armele noastre in aceasta lupta sunt iubirea neconditionata pentru fiinte lipsite de aparare si credinta in Dumnezeu.