Andy

Octavian Paler...

Omul afectiv îi tolerează omului raţional grimasa sceptică.

Amintirile nu ne mai pot omorî;cel mult,pot face o rană să doară şi să sângereze din nou.

Nu putem începe să murim decât uitând.

În trecut nici zeii nu mai pot schimba nimic.

Toţi ,,trăim".Şi pungaşii, şi naivii.

Totul se plăteşte azi.Inclusiv iluziile.

Lacătele din noi se deschid cu o lacrimă.

Loviturile vieţii nu sunt numai distructive,ci şi constructive; ca loviturile ciocanului în dalta unui sculptor priceput.

Nu există viaţă mai pustie decât una care n-a iubit nimic,ştiind că într-o zi va pierde totul.

Destinul lucrează prin amănunte.

Cred că dragostea ne ridică în proprii noştri ochi.Şi cât de mult ai vrea să fi aşa cum te vede celălalt!Ai dori,şi chiar încerci,să micşorezi distanţa dintre ceea ce ştii că eşti în realitate şi ceea ce intuieşti că vede în tine cel pe care-l iubeşti.

Lucrurile pe care le-am dorit eu, nu le-am putut obţine niciodată cerându-le sau luptându-mă pentru ele. Cum poţi să lupţi pentru tandreţe? Sau pentru duioşie? Cel mult poţi să le aştepţi.

Fiecare are dreptul la dezamăgire.

Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el.L-am dorit prea mult,l-am aşteptat prea mult.Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nici o picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat.Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe,amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi.Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului?Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el,să uităm de toate,să dormim,iar când ne trezeam,cu ultimile noastre puteri,să aşteptăm alt tren...

La ora când mă visam vultur,am avut probleme mai urgente, care m-au transformat în cârtiţă.

Aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând,când,de fapt,nu facem altceva decât să murim suportabil,puţin câte puţin.

Doamne, cum ne-am despărţit cu toţii.Poate că şi prietenia şi iubirea nu merită, într-adevăr,să fie trăite,dacă nu sunt veşnice.O viaţă întreagă de frumuseţe,asta ar însemna ceva,într-adevăr.

Da,sunt recunoscător că exist şi disperat că va veni o vară în care nu voi mai putea să urmăresc cum înnegreşte lumina chiparoşii la amiază,nu e firesc la vârsta mea?Mă doare tot ce iubesc acum, pentru că presimt în orice frumuseţe sfârşitul,dar poate că aşa arată adevărata iubire.Bucură-te de acest dar vremelnic,strigă o voce în mine.Căci nu există decât daruri vremelnice.

Cea mai mare fericire,după aceea de a iubi,e să-ţi mărturiseşti iubirea.

Nu putem trăi în conflict cu noi înşine.

Curioasa ideea lui Origene ca fiecare suflet are trupul pe care il merita.Cunosc prea multe cazuri in care lucrurile au stat pe dos.

Cred că aş putea să înşir câteva sute de mirosuri ale ierbii, în funcţie de ceasurile zilei,de ploaie,de soare,de anotimp,de pământ,de umbră,de înălţime,de gradul de umezeală ori de uscăciune. Aş putea deosebi acum,bănuiesc,cu ochii închişi murele oloage de murele crescute în tufe, foşnetul unui fag de foşnetul unui brad.În schimb,multe din cele trăite s-au estompat,lăsând în urmă goluri,ca într-o pădure arsă pe jumătate.Această descoperire mă obligă să admit că memoria mea seamănă acum cu o oglindă spartă,care-mi restituie frânturi de viaţă.

Mă domină ceea ce simt,nu ceea ce gândesc...

Noi suntem ca un cântec,nu credeţi?!Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început.Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit.

Ceilalţi lupi m-ar sfâşia,dacă ar şti că urletul meu e,în realitate,un plâns.